luni, 7 mai 2018

Un blog de cristal aveti?

Înnebunesc. 
Mi se pune ceața pe ochi. 
Văd pe rând negru, roșu și vinețiu. 
Nu dorm și parcă nici să respir nu mai pot să o fac. Îl aud cum respiră din cealaltă cameră. 
Mi se rupe sufletul și ma doare undeva mai sus de plexul solar. Cănd nu doare, apasă. 
Aș putea înțelegele mamele obsedate și care îsi închid copilul într-un glob de cristal (sau o cameră septică, that could do for now). Mă aduce cumva cu picioarele pe pământ faptul că îmi doresc ca sălbăticiunea asta mică cu ochi ca marea agitată să crească liber (am mai spus-o). Mă rog, și C care este incredibil de calm și care reușește să fie adunat și rațional. 

Astea toate cand este Deliciosu’ bolnav. 

Bai, baiatule, bai și le adună! 
În februarie avea coji interminabile în nas. Stafilococ auriu. Tratament local. Nici nu se termină cu ala și prestează o viroza. Trece. Plecăm în vacanță. Dupa 3 zile, bube și ceva coji (again). Alergie. Tratament cu 3 creme, alte picaturi în nas, aerosoli cu ceva chestie mega puțicioasă. Pace 2 săptămâni. 3 zile de muci. au trecut de la sine. De fapt îl supărau doar noaptea când se trezea. Îl rugam să sufle nasul și pe urmă se răzgândea și solicita ”dă mucu'napoi”! Bube!  wtf?! Iar? bube mari și scărpinăcioase. Cu greu acceptã să fie dat cu vreo cremă iar pe urmă strigă printre suspine ”pune buba la loc”. 

Da, da, știu, procesul de imunizare..bla bla...nu face chestii grave...bla bla ...toți am avut bube, doar că le spuneau bube dulci. Eu nu îmi amintesc de dermatită atopică prurigo strofulus (cand am auzit dignosticul mi-a venit în cap in vino veritas, ca na, am fost si eu la școală și știu din astea), eritem infectios, impetigo...omfg, ce ziceam de globul ăla de cristal?

Dacă merg eu cu el la doctor, se dezlănțuie crizele de la usă. Dacă merge C cu el, este calm,  cooperant și prietenos cu doana dotor. Probabil pentru că eu fierb în suc propriu și aș fi capabilă să sar în beregata oricui. Se duc ei doi. Am stomacul ghem făcut și mă întreb cum o sa îi fie și ce va spune medicul că este.  Probabil ca par o mama rea. Cel puțin așa mă vede mama mea. Mda...let's leave this like that. Momguilt sucks, se și se scrie suficient despre ea ca sa nu mai fie nevoie și de mine. 

Reactie granulomatoasa post intepatura de insecta
Voila ! 
Ceva bun nu putea lua de la mine decat alergiile. 
Ce ziceam de globul de cristal? 


joi, 3 mai 2018

Liber să NU

Înțeleg că o să treacă și asta. 

E cu NU. 
NU vrea să meargă. NU vrea să stea. NU vrea să se dezbrace. NU vrea să se îmbrace. Nu vrea bluza cu pești. NU vrea bluza cu Mickey. NU vrea pantalonii gri. NU vrea pantalonii aputu. NU vrea la duș. NU vrea să iasă din căbuci. NU vrea decat ciobiță. NU vrea să îl descalțe tata- mama tie. NU vrea să scoată mama hanonacu- tata tie. NU vrea să se spele pe maini cu tata - mama tie. NU vrea să faca pipi la oliță sau WC- poate la copac- stam la bloc. NU vrea să facă no.2 decât in pampers și după draperie - nu îndraznesc să îl las fără pampers - mai e un pic. NU vrea să se termine melodia la radio. NU vrea să iasa din casa. NU vrea să revina acasă. NU vrea în avion. NU vrea să conducă mama mașina - tata sta la volan

Țipă. 
Se așează în fund, se uita în ochii mei și țipă. de îmi țiuie timpanele. 
Am încercat cu îmbrățișat (r u fuCKIng kiddine me? mi-o fur! ), am încercat cu explicat calm (o sa devin un soi de zen budha care scoate aburi pe urechi), am încercat cu limite, am încercat cu fermitate. Am încercat. Țipă. Coafura rezista! Păstram limitele. Puține. Foarte puține. Refuz să îl dresez- am mai spus asta. Este o minune liberă și pe care la un moment dar o vor condiționa atâtea altele încât vreau să știe că lângă mine e liber.

E liber să țipe atunci când se adună prea multă energie în corpul asta mic și atunci când simte prea multe și nu le poate scoate altfel.
E liber sa alerge desculț.
E liber să doarmă gol daca nu are chef de pijamale.
E liber să nu facă duș în fiecare zi.
E liber să se mozolească de mancarea pe care nu are chef să o manânce.
E liber să nu vrea.


l.e.
ziua asta începuse cumva trist pentru mine (probabil că o să ajung să o scriu și pe asta cândva).
am vrut să încerc să o scot din mine în litere și am dat de postul de mai sus nepublicat. l-am recitit.
fix așa redescopăr și eu la treijșiceva de ani că sunt atât de puține lucruri care ”trebuie
că de fapt și eu am atât de multe posibilități pe care nu le văd și accept by default o încorsetare care nu îmi aparține și care nu mă face fericită. pentru că guess what?! nici măcar nu trebuie să fiu fericită în fiecare zi și în niciun caz să o manifest spunând DA la orice.
ok, nu o să mă așez pe jos să țip (deși uneori cred că ne-ar prinde bine tuturor exercițiul asta) dar o sa îmi dau voie să am zile cu muzica mea în căști și gândurile mele în cap.
îmi dau voie să nu am chef uneori.
asta mă face să mă simt liberă.
human
uneori doar asta și mă face fericită.

(încă fixație)


joi, 9 noiembrie 2017

Implant pentru refuz


Deliciosu are o perioadă ciudată.
Deliciosu se transformă în Negăciosu. Nu vrea. 
Nu poate să spună că nu vrea așa că fie țipă, fie se opune. 
Ce nu vrea? Nimic ! 
Singurul capitol la care nu se aplica ” nu vreau” este mâncarea. Slavă cerului manâncă bine și slavă tuturor sfinților nu se îngrașă. Nu. nu are niciun sindrom de mal absorbție, așa cum m-a întrebat o binevoitoare. Mânâncă cât are nevoie alimente sănatoase, fără combinații dubioase, fără exces de zahăr și la ore fixe. 

Revenind la ”nu”:  
Nu vrea să se îmbrace. Nu, nu vrea nici să se dezbrace dacă cumva nu s-a despuiat singur și nu aleargă deja gol prin casă. Nu. nu este vorba despre haine preferate. Efectiv nu vrea. 

Ne-am gândit ca noi suntem de vină că l-am lăsat toata vara să umble cum a avut el chef în curte la țară.”Doar ne-a zis mama că nu facem bine...” 

Ne-am gândit că poate asociază îmbrăcatul lui cu plecarea noastră la birou. Ne-am simțit vinovați. Ne-am acuzat unul pe celălalt că fiecare încearcă într-un mod eronat (profund eronat!!) să îsi impună voința.  Am citit despre tantrumuri. Am citit despre ”crazy twos”. Am citit despre limite. Am stabilit ”limite” de comun acord. Am stabilit reguli. Ne-am îmbrațișat, ne-am îmbărbătat și am decis ca nu ne face Piști pe noi. Am încălcat individual și împreună regulile stabilite. Nu l-am forțat niciodată. Am încercat o singură dată. Nu ne-a placut nici nouă și oricum nu am fi reușit așa că am abandonat. Ne-am aruncat priviri ucigătoare. Am vorbit calm, frumos și ne-am lăsat la nivelul Deliciosului. L-am lasat să adoarmă gol, am adormit și noi si 4 ore mai târziu schimbam patul și ne felicitam pentru protecția de saltea. L-am îmbrăcat în pijama după ce a adormit și schimbat dimineața înaite să se trezească timp de câteva săptămâni. Acum îl îmbrăcăm cu ce nimerim sau are chef și nu ne interesează ”ce zice lumea”. 

Într-o seară țopăia ferict prin casă, gol pușcă zgrâbțânind la o chitară de jucărie în loc să fie de acord să se îmbrace frumos și să mergem în vizită la bunici. Ne-am oprit un pic din nebunia plecării în vizită, ne-am așezat pe canapea să ne uitam la el ba epuizați, ba fascinați.  Nu ne-a venit să credem când am fost invitați să ne așezăm pe jos și am primit eu un xilofon și C clapele. În momentul acela, Piști ne-a primit în lumea lui fericită. Am cântat fiecare în legea lui cu gura până la urechi și ochii umezi. E al nostru ! În definitiv, ce putea să iasă din noi și verile noastre la Vama Veche? ”Doar ne-a zis mama că nu facem bine...” 

And there it struck me! Refuz să îl dresez!

Mi se pare că este atât de fericit nedresat de ”gura lumii” încât nu am eu niciun drept pe lumea asta să rup fericirea asta. Cred că rolul meu de părinte este să îi păstrez bula asta de fericire cât mai mult timp și să îl învăt să aibă încredere în sine că dacă vrea, poate și trebuie să facă ce simte. Să zică ca ea, dacă vrea, și să facă ca el, dacă simte. Îmi place la nebunie că rolul lui este să ”ma ajute să ma reinventez și ”help me let go”. 


PS. as fi putut pune link-ul la melodia noua de la Mono Jacks, 1000 de Da. Probabil ca toată generația mea o simte organic. Imi place mai mult asta de la Implant pentru refuz :) 

luni, 6 noiembrie 2017

Adverb tot neflexibil



(Metal Jack sambata seara devreme)

Înainte sa îl avem pe Vlad nu mi s-ar fi întamâmplat niciodată sa ajung undeva prea devreme sau prea târziu. Ajungeam atunci când se potrivea și aveam chef. Totul se întâmpla de partea cealaltă a timpului. uneori ”cândva” și de cele mai multe ori ”târziu” :ieșeam târziu în oraș, ajungeam târziu acasă, mă trezeam târziu, pleacam târziu de acasă, mă lua groaza duminica seara că luni merg la birou. În orice caz, dacă nu reușeam să fac ceva, oricum exista un mai ”târziu”. 

Acum plecăm devreme de acasă: ne strecurăm fie până să se trezească, fie fară să se prindă ca să nu plângă și să renunțăm să mai plecam. Ajungem devreme oriunde, stăm până se umple și începe lumea să se simtă bine, ne uităm la ceas, concluzionăm că s-a culcat deja și putem să mergem și noi liniștiți acasă să eliberăm bona sau bunicii. Oricum o sa ne trezim ”devreme”.

Uneori am impresia ca sunt la fel de nedormită și că doar adverbul s-a schimbat deși, este la fel de neflexibil ca de obicei.